Terminasem de montat filmul, și m-am pomenit oferind să realizez tot eu macheta afișului. Bucovina, locurile unde am filmat, sătenii care au participat la filmări mi-au rămas tipăriți în  memorie. Mi-am dorit ca afișul filmului să reprezinte acea lume unică, specială, numai că un film atât de complex, personajele, dramele lor, firul întâmplărilor ar fi fost extrem de greu de reprezentat în două dimensiuni. Mi-l doream în maniera picturilor naive, așa cum l-ar fi realizat un artist popular, unul dintre țăranii comunei Pârtești, participanți zi de zi la filmări, care se pare, au și trăit cândva dramele prezente în film.  În lipsa acelui  artist popular, a rămas să fiu eu pictorul naiv. Am căutat un placaj cu dimensiunile potrivite, dar cum n-am găsit, pînă la urmă m-am mulțumit cu un carton.  Nu mai pictasem de multă vreme, niciodată în manieră naivă. Am încercat, apoi am prins curaj și după câteva nopți nedormite, reușisem să ”repovestesc” în culori tot filmul. Privite cu atenție, toate personajele pot fi recunoscute. Am adăugat chiar și membrii echipei de filmare.

Odată ieșite de sub tipar, afișele au prins parcă aripi, s-au epuizat imediat, mult înaintea premierii filmului. Pasionații și-l doreau acasă, în birouri, expuse pe pereți. Nici măcar membrii echipei n-au apucat exemplarele promise.  Originalul, pictura am păstrat-o în apartamentul unde locuiam. 

Aflasem mai târziu, că toate lucrurile ce-mi aparținuseră cândva, scenarii, fotografii, cărți, etc., pieriseră mistuite de flăcările unei răzbunări. Odată cu ele, macheta afișului a fost pierdută și ea pentru totdeauna …

Singurul afiș, exemplarul meu, l-am lipit pe unul din pereții apartamentului  unde m-am mutat cu familia multi ani mai tîrziu.  Acolo a rămas, cînd am plecat din țară, n-am reușit să-l recuperăm. Doar în cîteva din fotografiile luate cu noi, afișul poate fi remarcat pe fundal. Pete de culoare ale lumii cenușii pe care o părăsisem.

 Cu ocazia drumurilor din Australia am tot întrebat, am tot încercat să găsesc un exemplar, dar fără succes.  Afișul acelui prim film regizat de mine părea pierdut pentru totdeauna.

În 2019, revenit în țară cu ocazia filmărilor la un nou proiect, s-a întâmplat să fiu sunat de o veche prietenă și colegă din anii petrecuți în Studiourile din Buftea. Aflase că sunt în țară, voia să ne vedem. Dincolo de bucuria reîntâlnirii mi-a relatat că în locuința mea de odinioară, golită recent, a găsit un afiș, a presupus că mi-ar fi aparținut cândva. Mi l-a  adus. Mai simt și acum emoția momentului despachetării, cînd  a apărut de sub straturile  de ambalaj un colț inconfundabil al unei picturi naive. După aproape patruzeci de ani, aveam din nou în fața mea însăși macheta afișului filmului URGIA!

Am onoarea și privilegiul să-l prezint și vouă, prietenilor mei…  Îi pronunț numele celei care a făcut posibilă această reîntâlnire, îți mulțumesc din suflet, Vilma! Îți mulțumesc.